de Varujan Pambuccian
Mă întreb cum am fi arătat dacă societatea umană ar fi intervenit minimal în viața omului. Adică dacă omul ar fi trăit după un set simplificat și nepervertit de reguli. Cum am fi arătat, de exemplu, dacă nu ar fi fost nevoie de frică pentru a justifica traiul mai bun al unor oameni lipsiți de orice alte calități în afara capacității de a inocula frica. În istoria omului, mai toate căpeteniile politice sau administrative, mai toate religiile instituționalizate, mai toate sistemele de conducere private s-au bazat pe frică. Omenirea a trăit câteva mii de ani de cultură a fricii și lucrul acesta îl găsesc atât de neconform cu natura umană încât cartea de istorie pare un soi de manual de dresură. Frica unei comunități umane nu are nici o legătură cu frica individului biologic. Ea nu conservă comunitatea respectivă ci o pervertește. Poate că cel mai bun exemplu ar fi mutația aproape păgână care a avut loc în creștinism, în preajma momentului în care și-a început construcția instituțională. Ce poate fi mai trist decât felul în care îndemnul "Nu vă temeți!" rostit de atâtea ori de către Iisus a fost transformat în timp în chiar comunitatea creștină în punerea la loc de cinste a omului "cu frica în Dumnezeu". Sau faptul că o religie a iubirii și a acceptării diferențelor a ajuns de atâtea ori în istorie să se manifeste violent și intolerant. Frica asta socială nu ne este dată în nimic din natura noastră și lucrul acesta explică felul în care primii creștini, probabil majoritatea dintre cei foarte puțini creștini care au existat de atunci încoace, au adoptat în chip firesc învățătura lui Iisus. Atunci când ea, învățătura, a devenit un produs de mass-market, totul a fost invadat de superstițiile folosite cu sute de ani înainte, de prejudecățile născute în mințile bolnave ale celor care nu aveau cum să-și justifice altfel idei abătute rău de la natura umană și mai ales de cultura fricii. În tot hățișul de reguli pe care societatea umană și le-a tot elaborat, frica a fost folosită, mai mult sau mai puțin iscusit pentru a acapara, a domina, a trăi mai bine în absența oricăror calități care să justifice lucrul acesta. Societatea noastră, care se consideră creștină, nu are aproape nimic în comun cu lucrurile făcute sau spuse de cel care i-a dat această învățătură. Nu știu foarte multe lucruri despre felul în care alte religii au degenerat în lumile în care au apărut, dar bănuiesc că au urmat același curs. Există ceva extrem de rezistent în structura socială umană, ceva plasat dincolo de religii sau culturi, venit probabil din perioada în care comunitățile începeau să se structureze. Nucleul acesta, la care au trebuit să se raporteze toate încercările de punere în acord a societății cu individul, are în centrul său frica, transmisă precum cromozomul Y, nealterat, din tată în fiu. Și tot în nucleul ăsta mai stă un lucru care a fost folosit dar niciodată epuizat în decursul istoriei omului: speranța. Amândouă, frica socială și speranța sunt moduri de raportare pasivă la realitate. În ambele cazuri individul așteaptă să fie salvat sau propulsat de ceva din afara sa. Și, mai ales, cu participarea sa minimă. Aici este terenul de joacă al liderilor. Al liderilor de orice fel, politici sau religioși sau de opinie. Aici înfloresc promisiunile și aburesc pericolele. Aici ne pierdem libertatea și acceptăm să ne delegăm o parte, poate că cea care ne-ar face să trăim radical mai fericiți, altora.
Anii 50 au venit după două războaie cumplite și după Marea depresie economică. Pentru actorii politici ai democrației, războiul a venit ca o salvare neașteptată. Toate măsurile intervenționiste din New Deal-ul lui Roosevelt începuseră să ducă spre următoarea criză economică majoră. Era un lucru de care puțini oameni erau conștienți atunci și și mai puțini au vorbit deschis despre ceea ce credeau. Pentru că marea majoritate a oamenilor trăia cu spaima că totul se poate repeta și cu speranța că deal-ul lui Roosevelt le va aduce prosperitate. Așa arătau și cifrele, economia era într-o creștere clară, totul părea bine de tot, dacă ar fi câștigat războiul care tocmai bătea la ușă lucrurile ar fi dus clar la o periodă de prosperitate fără precedent. Pentru generațiile de atunci, așa a și fost. Pentru cele de acum, vine scadența unei note de plată amânate. Eu chiar cred că acordul de la Bretton Woods din 1944 este la rădăcinile notei de plată pe care o avem noi de achitat. Există câteva lucruri care s-au dezvoltat plecând de acolo și au ajuns până la noi. Probabil că singurul lucru valid hotărât acolo îl constituie liberalizarea comerțului internațional. Principala problemă creată la Bretton Woods a fost exacerbarea rolului statului în economie. Ideile lui Keynes, chiar dacă nu au fost imediat puse în practică au dus la transferul cumulativ al tuturor dificultăților în viitor. Evident că nu-mi convine lucrul acesta. Pentru că viitorul lor e prezentul meu.
Legarea dolarului de aur la o paritate fixă a întărit pe moment dolarul american iar datoriile de război ale tărilor înfrânte au contribuit, prin mutarea rezervelor proprii de aur, la aceasta. Practic, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost, prin deținerea de rezervelor de aur cele mai importante, principalii beneficiari ai acestui punct al acordului. Ideea de a avea o paritate fixă, făcea pe moment dolarul o marfă mai bună decât aurul prin esența sa abstractă și prin faptul că putea fi împrumutat cu dobândă. Ideea unei parități fixe între moneda națională și aur, dublată de cea a unei parități rigide între monedele naționale venea ca o reacție la ceea ce se întâmplase în perioada interbelică, perioadă în care guvernele își apreciau sau depreciau discreționar moneda pentru a juca speculativ pe piața internațională și pentru a-și rezolva problemele legate de inflație sau deflație pe spinarea economiilor mai slabe. Noua construcție financiară internațională părea o idee bună. Poate că lucrul extrem de valoros pe care Keynes îl propusese atunci, adică emiterea unei monede unice internaționale ar fi fost soluția cu adevărat corectă, dar suspiciunea părții americane că britanicii vor să își rezolve problemele deflației pe seama economiei americane a făcut-o imposibilă. În locul unei bănci internaționale care să emită o monedă unică a apărut Fondul Monetar Internațional al cărui scop inițial a fost acela de a aproba orice abatere de la rata de schimb existentă între două monede. Așadar, esența financiară a acordului a fost legarea la paritate fixă a dolarului de aur și a monedelor statelor semnatare unele de altele, având deasupra un for care aproba toate abaterile de la regulă. Sistemul, mult mai complicat decât cel bazat pe banca unică emitentă, avea câteva dezavantaje din start. Dolarul era singura moneda care putea fi legată direct de aur, pentru că rezerva de aur americană permitea atunci lucrul acesta, ceea ce făcea automat ca economia americană să plece dintr-o poziție privilegiată în raport cu economiile occidentale. Chiar dacă sovieticii nu au participat la Bretton Woods, faptul că dețineau rezerve importante de aur îi punea și pe ei într-o situație privilegiată. Mai mult, cotele de participare la FMI ale tărilor semnatare, chiar dacă erau la început egale, în valoare de 8.8 miliarde de dolari, au devenit, odată cu aderarea țărilor noi, cote proporționale cu puterea lor economică din momentul aderării, cu toate consecințele logice ale acestui fapt. Odată cu acest mecanism, a fost creată și Banca Mondială, care, îmreună cu FMI și cu legătura fixă dintre dolarul american și aur suplinea oarecum ideea lui Keynes. Mecanismul creat astfel era din start complicat, fragil și plin de influențe și riscuri politice.
Al doilea lucru, de data asta luat de la Keynes, a fost cel al intervenționismului masiv al statului în economie. După Marea Depresie, conducerea economiilor naționale a devenit problema cea mai importantă a politicilor statului. Faptul că politicile de tip New Deal practicate cu succes de moment în democrațiile americană și britanică și în dictaturile fasciste au adus o bunăstare relativă majorităților oamenilor, i-a făcut pe aceștia încrezători și dependenți de stat. Liberalismul practicat în relațiile comerciale internaționale de după Bretton Woods a dus la exportul acestor idei în întreaga lume vestică, fiind primul derapaj major de la capitalism și injectând lent în economiile construite până atunci pe principii naturale toate racililele sistemului comunist. Odată cu exacerbarea sistemului social realizată în Suedia în timpul guvernării lui Olof Palme în anii 80, abaterea de la felul natural de construcție economică s-a accentuat, modelul socialist tinzând să devină modelul fundamental al Europei unite. Derapajul spre socialism a fost facilitat de două fenomene apărute fără o legătură directă cu statul. Este vorba de creșterea pe bursă care a făcut ca marile corporații să devină ale nimănui și de cultura corporatistă care a contribuit masiv la uniformizarea masei de funcționari și transformarea acestora într-un soi de proletari de lux. La acest fenomen a contribuit și mass-media și globalizarea, ca vectori de transfer cultural și uniformizare.
De fapt, în lumea de după Bretton Woods, asistăm la două forme de socialism. Cel sovietic, construit prin abandonarea pluripartidismului și deci a democrației politice și a concurenței adică a democrației economice și cel vestic construit prin convergență politică datorată apropierii doctrinare a partidelor aflate în competiție și diluarea sentimentului proprietății în economie prin disiparea ei. Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea. Oricât de puțin ne-ar plăcea, relațiile economice naturale și prprietatea presupun agresivitate. Competiția presupune agresivitate. Societatea în care trăim încearcă să sublimeze agresivitatea făcând promisiuni. Semnând cecuri în alb. Diminuând libertatea. Uniformizând. Sunt lucruri vizibile și pentru cineva care a trăit în comunism și a lucrat apoi într-o mare corporație sunt lucruri evidente. Sistemele seamănă izbitor. Singura diferență stă în modul brutal în care s-a instaurat comunismul și modul lent în care se insinuează noua construcție politico-economică postbelică a vestului. Faptul că sistemul comunist s-a instaurat brusc, l-a făcut să dureze puțin și să dea faliment repede. Falimentul sistemului în care trăim acum e unul lent, dar tot faliment este. Ambele sisteme au folosit perfect frica și speranța. Ideea cu generațiile următoare care vor trăi mai bine decât noi e comună și ea. Relativa libertate economică din sistemul vestic a dus însă la posibilități mai mari de consum și la prosperitate. Foarte mult însă din acest consum s-a făcut pe deficite și pe note de plată scadente pentru exact generațiile care teoretic urmau să trăiască mai bine. Acum suntem în pragul plății unei părți din acestea.
Eu cred că singura ieșire rezonabilă o constituie întoarcerea la capitalism. Adică la un sistem economic simplu, nedirijat și nereglementat de stat, în care competiția este una clară și directă, fără mediatori. Eu cred că timpul fanteziilor monetare cu bani pe hârtie reglați de guverne în funcție de tot felul de interese care nu au nici o legătură cu economia, ar trebui să se încheie. Nu știu dacă soluția este cea a revenirii la legătura directă între monedă și rezerva de aur sau cea a unei monede unice internaționale. Dar știu sigur că felul în care a fost făcută construcția monetară, mai ales după anul 1971 stă la baza actualei depresii economice pe care urmăm să o traversăm. Eu cred că e timpul să limităm mecanismele speculative din economie și să abandonăm modelul de creștere pe bursă expus mult prea mult factorilor politici și psihologici pentru a mai avea o legătură cu naturalitatea capitalismului. Bursa s-a compromis pentru că s-a lăsat manipulată politic și mediatic. Este evident că o întreprindere care are un proprietar funcționează mult mai bine decât una care are milioane de proprietari. Numai că trăind în modelul cu milioane de proprietari nu mai știm că se poate și altfel. Băncile s-au îndepărtat mult de la rolul lor fundamental într-o economie sănătoasă și s-au lăsat duse într-un joc în care aparent aveau numai de câștigat acceptând rolul dominant al statului în reglarea unei piețe care ar trebui să fie libere. Pentru că cel mai rapid, eficient și sigur mod în care lucrurile se pot regla este cel natural. Sistemul de taxe și impozite percepute de stat s-a diversificat și el aberant odată cu creșterea intervenționismului. În comunism era simplu. Impozitul era pe nivelul de trai. Care acoperea tot, de la deficitele financiare la lipsa de șomeri. Într-un sistem natural, cred că singurul venit al statului care nu descurajează nici munca, nici investiția și nici economisirea ar fi firesc să fie cel provenit din taxarea valorii adăugate. Sigur, se poate spune că el descurajează consumul, dar consumul este o consecință a muncii, a investiției și a economisirii și astfel putem vorbi de o impozitare a tuturor activităților fundamentale economice, dar într-un mod în care răul făcut este minimizat.
Am procedat cu economia și cu societatea exact așa cum am procedat și cu natura. Sper să nu regretăm un fenomen de felul încălzirii globale și să ajungem să spunem că e prea târziu pentru a mai face ceva. În ceea ce privește economia, îl putem încă evita întorcându-ne la capitalismul simplu, logic și predictibil al lui Adam Smith. Statul trebuie să renunțe la obsesia sa de a supralegifera și suprareglementa procesele economice, iar cetățenii ar trebui să înțeleagă că nu numesc consiliul de administrație al unei întreprinderi ci gestionarii unor bani pe care ei îi plătesc pentru a avea servicii pe care nici un privat nu ar fi interesat să le realizeze. De fapt, rolul principal al statului nu este unul economic ci exact opusul său. Cel al finantării lucrurilor absolut necesare cetățenilor săi și pe care nici un întreprinzător cu mințile în cap nu le-ar finanța. Din păcate, statul modern se ocupă mai mult de economie decât de activitățile de care ar fi îndreptățit să se ocupe. E drept, este mult mai rentabil așa pentru politicieni. Iar în schimbul acestei rentabilități, se oferă la greu cele două abstracții fără de care sistemul nu ar funcționa: frica și speranța. Și uite că ajungem la esența problemei. Sistemul este alimentat de noi înșine. Stând ca broasca din experiment în vasul pus la foc mic, fără să ne gândim că devenim supa propriei noastre lipse de voință de a sări afară. Țintuiți de fricile noastre și de speranțele noastre acolo. Păi e bine?